Podisul Hartibaciului - locuri de taina si de tihna

coline, multe coline, verde, mult verde, paduri, pasuni, oi, multe oi, biserici fortificate, sasi, putini sasi, romi, multi romi...

In 2003, cand faceam cercetare pentru lucrarea de licenta in Depresiunea Fagarasului, impreuna cu prietenul si colegul meu de facultate, Dorin, vedeam in departare, peste valea Oltului transilvan, frumoasele coline valurite ale Hartibaciului. De atunci, ne-am propus multi ani la rand sa mergem impreuna sa descoperim partea asta putin cunoscuta a Romaniei, care ne atragea intr-un mod foarte neobisnuit. Nu stiam atunci mai mult decat invataseram in facultate si asta se reducea mai mult la partea fizico geografica si mai putin la elementul uman care locuise partea aceasta izolata a Depresiunii Transilvaniei inca din secolul XII. Nici acum nu pot sa imi dau seama de ce nu se insista si nu se aprofundeaza subiectul intr-o facultate in care se studiaza Geografia Umana si Etnografia, ca sa enumar doar doua dintre materiile principale care ar fi putut dezvolta subiectul legat de colonizarea sasilor in Transilvania si despre influenta lor culturala si economica in toata Transilvania. 

Eu am fost mai mereu atras de micile comunitati umane care au reusit sa iasa in evidenta printr-un mod de gospodarire eficient imbinat cu pastrarea valorilor morale si culturale si am admirat organizarea lor pentru intrajutorarea mebrilor comunitatii. Tocmai de aceea am si ales sa studiez Dragusul pentru lucrarea mea de licenta, Dragusul fiind primul sat din Romania pe care s-a facut un studiu sociologic, de catre Dimitre Gusti, in anul 1929. Dar despre Dragus o sa vorbesc alta data, pentru ca rolul lui in povestea de astazi este doar ca izvor de plecare catre colinele de peste rau.

Asadar, Podisul Hartibaciului, traversat de raul Hartibaciu, are aproximativ urmatoarele limite: in sud, linia formata de orasele Sibiu -Fagaras, in est Fagaras- Sighisoara , in nord Sighisoara- Medias,iar in in vest Medias –Sibiu.

Chiar daca orasele limita care il inconjoara sunt orase de importanta economica si culturala medie si mare la nivel de Romania, totusi zona interioara a podisului Hartibaciului a ramas dintotdeauna izolata de polii din jurul ei. Si poate tocmai acest lucru a facut ca locul acesta sa ramana nealterat de-alungul sutelor de ani de civilizatie continua.

Ca sa putem sa pasim in tinutul acesta fermecat si pentru a putea intelege transformarile din ultimul sfert de veac, haideti sa aflam in cateva randuri cine sunt sasii si ce a insemnat prezenta lor in Transilvania de-alungul celor peste 700 de ani.

Sasii au ajuns in Transilvania pe la mijlocul secolului XII, perioada in care aceasta regiune facea parte din Regatul Ungar. Majoritatea lor erau flamanzi, valoni, saxoni, turingi, bavarezi sau din regiunea Mosel. Motivul principal pentru care au fost adusi in Transilvania a fost pentru a pazi trecătorile Carpaţilor de neamurile invadatoare (otomani si tatari).

Sasii au fost incurajati sa vina in Transilvania oferindu-li-se privilegii administrative, judecătoreşti şi religioase, în schimbul obligaţiilor militare şi fiscale faţă de coroana maghiară. Au fost scutiti de vama pe intreg teritoriul regatului maghiar, puteau tine targuri fara sa plateasca vama, iar mai tarziu s-au putut organiza si in bresele mestesugaresti. Toate aceste privilegii au constituit un fundament solid pentru crearea uneia dintre cele mai stabile regiuni din punct de vedere economic. 

Cea mai frumoasa descriere a sasilor mi se pare cea a cronicarului de secol XVI, Anton Verancsics, care a trait o perioada la Alba Iulia:
”Sunt foarte harnici, muncitori, cu foarte mare aplecare la cârmuirea oraşelor, la negoţ şi la toate artele meşteşugăreşti. Sunt mai atenţi şi dornici să-şi sporească zestrea casei şi alte scule decât oricare alt neam din această provincie şi, nerâvnind deloc la al altuia, se mulţumesc cu al lor”.

Mostenirea lasata de sasi este o avere inestimabila pentru Romania de azi: 250 de cetăţi şi biserici fortificate si unele dintre cele mai frumoase si mai dezvoltate orase din Romania: Sibiu (Hermannstadt), Braşov (Kronstadt), Sighişoara (Schburg), Bistriţa (Bistritz), Cluj (Klausenburg), Mediaş (Mediasch), Sebes (Mühlbach), Orăştie (Broos). Si acestea sunt doar cateva dintre asezarile intemeiate de sasi aduse la rangul de mari centre mestesugaresti si comerciale. Astazi ne mandrim si ne promovam turistic cu munca, harnicia si iscusinta unui neam de colonisti care a facut din Transilvania un punct de referinta pe harta Europei.

Sasii si-au pierdut autonomia odata cu infiintarea Impeiului Austro-Ungar, in 1867, si nu si-au mai recapatat-o niciodata. 

Prima migrare masiva de populatie germana (incluzand sasii ardeleni si svabii din Banat) a avut loc in perioada celui de-al doilea razboi mondial, cand circa 63 000 de persoane au fost inrolate in armata germana si doar cateva mii s-au mai intors dupa incheierea razboiului. A doua migratie a avut loc dupa intoarcerea armelor Romaniei impotriva Germaniei, cand in jur de 100 000 au fost evacuati din fata Armatei Rosii. Mare parte din cei ramasi au fost deportati in Uniunea Sovietica, in lagare de munca. In comunism, Nicolae Ceausescu le-a permis etnicilor germani sa emigreze in Germania, in schimbul unor sume platite de guvernul german.

Ultimul val migrator a fost cel de dupa 1990, cand cea mai mare parte a sasilor a parasit Romania, numarul lor reducandu-se astfel de la circa 800 000 (sasi si svabi) in 1910, la 36 000 in 2011.

Primul meu popas si punctul de plecare catre interiorul podisului a fost la Medias.

Mediasul l-am vazut de cateva ori pe la sfarsitul anilor 90 si mi-aduc aminte ca m-a impresionat foarte mult o parcare plina cu biciclete din fata unei fabrici. Nu mai vazusem nicaieri in Romania atatea biciclete intr-un singur loc, asa ca de-atunci, pentru mine  Mediasul a insemnat oraselul biciclistilor. 15 ani dupa nu am mai regasit acea fabrica, dar cativa biciclisti am vazut plimbandu-se pe stradutele din orasul vechi.

Asezat intre dealuri si de-alungul unei vai, cu o cetate medievala bine pastrata si cu multe case sasesti, Mediasul pare o frumusete ascunsa sau neprivita indeajuns pentru a-i fi descoperit farmecul. Intr-o duminica dimineata, acoperit de ceata si invaluit intr-o liniste adanca, Mediasul mi-a aratat ca viata urbana tihnita inca exista. Si aici tihna este din plin.

Din Medias am pornit catre Alma Vii, un sat pe care l-am descoperit pe cand calatoream virtual pe google maps. Eram in cautarea celor mai frumoase sate de locuit din Romania, iar criteriile cele mai importante pentru mine in stabilirea frumusetii unui sat erau si inca mai sunt: asezarea geografica intr-o zona colinara, sa fie traversat de o apa, sa fie inconjurat de paduri si pasuni, vii sau livezi, sa aiba teren agricol pentru cereale si gradinarit, sa nu fie un punct de legatura intre alte sate, soseaua sa se termine la marginea satului, iar comunitatea sa fie inca profund rurala. Din google maps si din cautarile pe care le-am facut ulterior, Alma Vii parea sa fie nestemata pe care o cautam de atatia ani. Aveam emotii mari cu cat ma apropiam mai mult de sat si presimteam deja ca voi gasi ceea ce cautam: drumul din Medias catre sat este destul de putin circulat, cu peisaje incantatoare si turme de oi insirate pe dealurile ce curg domol catre sud. Am trecut prin Mosna, un sat renumit pentru cea mai buna varza din zona si pentru biserica fortificata, renovata in anul 2012 prin fundatia MET.

Dupa Mosna, peisajul devine si mai incantator, soseaua ingusta serpuind printre dealuri inverzite si paduri. Nu dupa mult timp, un indicator ne da de veste ca la 4km spre dreapta ne asteapta micutul satuc, Alma Vii. Primul contact cu satul este de-a dreptul impresionant, biserica inconjurata de zidurile groase de caramida inaltandu-se pe un deal deasupra micii asezari. Odata intrat in sat, sentimentele mele se transforma intr-un amalgam: in fata mea se desfasoara o minunata asezare saseasca, inconjurata de un cadru natural perfect, dar oamenii care imi dau binete la rascrucea din sat nu seamana deloc cu sasii pe care ii stiam eu din carti si documentare. Cei de-aici sunt foarte bruneti, poarta palarii si mustata, femeile au fuste colorate ce le atarna pana la pamant, iar casele de pe prima ulita din sat sunt de un verde si un albastru aprins. Sunt romii care au pus stapanire pe casele parasite de sasi in perioada de dupa 1989. Aveam sa aflu insa mai tarziu ca sunt oameni muncitori care nu obisnuiesc sa strice armonia care inca mai dainuie in aceasta mica comunitate. Unii dintre ei muncesc la o fabrica din Medias unde fac naveta zilnic, altii fac munci ziliere la casele romanilor sau se ocupa cu producerea carbunelui.

Chiar daca eram pregatit sa descopar un sat sasesc doar din punct de vedere arhitectural, dezamagirea de a gasi satul “ocupat” de oameni care nu au adus niciun fel de contributie la intemeierea lui a fost destul de mare. Si aceasta dezamagire m-a urmarit la fiecare intrare din satele pe care le-am traversat in tot podisul.
Am incercat sa imi imaginez cum arata satul cand sasii inca mai erau majoritari, cand fremata de mestesugari, de negustori si viticultori, cand satul se primenea de sarbatoare si urcau cu totii dealul spre biserica, in fiecare duminica dimineata. Nimic din toate acestea nu mai exista. Nici macar via care sa aminteasca de originea numelui lui. 

Farmecul satului tousi mai exista si este dat de biserica fortificata si de frumoasele case 
care se incapataneaza sa ramana marturie a unor timpuri fericite si imbelsugate pentru Alma Vii. Sunt case de secol XVIII si XIX, iar cetatea este construita pe la inceputul secolului XIV. Cu ajutorul funadatiei Mihai Eminescu Trust si a Institutului Norvegian pentru Cercetarea Patrimoniului Cultural, in martie 2015 s-a inceput restaurarea incintei bisericii, iar in aprilie 2016 ar trebui sa fie finalizata. Guvernul Romaniei sau oricare alta instituite publica din Romania nu au niciun fel de contributie in acest proiect. De altfel, in niciunul din siturile in curs de restaurare pe care le-am vazut in toata zona Podisului Hartibaciului nu exista niciun fel de interes de promovare din partea vreunei institutii publice romanesti. Am vazut insa sponzorizari din partea Islandei, Norvegiei, Germaniei, Elvetiei si Liechstensteinului.
Tot Funatia MET, care este foarte implicata in viata comunitatii, a dezvoltat proiectul “Satul de sine stătător” care urmareste “accentuarea coeziunii sociale locale si revigorarea obiceiurilor și meseriilor tradiționale, pentru a asigura prosperitatea satului într-un mod sustenabil”. Este de admirat cum oameni care apartin unei comunitati de cele mai multe ori blamate, romii, au imbratisat atat de usor si intr-un mod foarte optimist aceste schimbari care urmaresc imbunatatirea vietii comunitatii, atat din punct devedere social, cat si economic. Imi doresc din suflet ca acest proiect sa dainuiasca si sa aduca beneficii reale satului, iar din interactiunea mea cu localnicii si din impresia generala pe care mi-a lasat-o imaginea satului, eu am sperante mari ca acest lucru se va intampla.

Cand am descoperit prima data satul, datorita izolarii lui intr-o zona la randul ei izolata de restul tarii, ma asteptam sa fiu primul si singurul turist care a ajuns vreodata acolo. Se pare, insa ca strainii stiu sa ne descopere tara mai repede decat o putem face noi si stiu sa ne-o promoveze incomparabil mult mai bine. Chair daca nu la fel de multi ca in Viscri, Richis sau Biertan, turistii straini care ajung la Alma Vii sunt destul de numerosi, ajungand la cateva sute pe an, in conditiile in care nu exista decat doua case de oaspeti, ambele renovate si administrate de fundatia patronata de Printul Charles, Mihai Eminescu Trust. Tursitii romani sunt inca foarte putini, la fel ca in toate celelalte sate cu patrimoniu sasesc.

Am parasit Alma Vii cu un sentiment de tristete, dar si cu speranta ca satul va reusi sa isi gaseasca echilibrul care sa il pastreze nealterat. Dupa cateva ore, departe de sat, cautam motive sa ma intorc la Alma Vii... ma voi intoarce insa la anul si voi explora cat mai mult din frumusetea ce inconjoara acest sat care a reusit sa ma farmece intr-un mod atat de ciudat, inca inainte de a-l fi vazut.

Richisul, probabil cel mai cosmopolit sat din Romania, este casa pentru vreo 10 nationalitati diferite. Primii care au ajuns aici si s-au indargostit de sat au fost 2 olandezi, care apoi au facut satul cunoscut si altora si continua sa faca acest lucru si astazi. Cel mai renumit locuitor este insa Johann Schaas, curatorul bisericii si unul dintre putinii sasi ramasi in sat. Eu nu am fost foarte impresionat de Richis, pozitia satului nefiind la fel de atragatoare ca cea in care se afla Alma Vii. In plus, este traversat de un drum judetean, un minus destul de mare atunci cand cauti liniste si spatiu rural autentic. Este adevarat ca nu este foarte circulat acest drum, insa imaginea satului este alterata de soseaua asfaltata. 

Cea mai trista imagine din peregrinarile hartibace a reprezentat-o lupta de supravietuire a vitei de vie de pe dealurile invadate astazi de pasune. De la plecarea sasilor, viile au fost parasite, iar renumitul vin de Richis a ramas doar o amintire. Din cand in cand, mai vezi pe dealuri cate o vita care se incapataneaza sa traiasca in mediul acesta ierbos, atat de ostil ei.

Unul dintre cele mai faimoase sate din Romania, 

Biertanul isi datoreaza renumele celei mai mari biserici fortificate taranesti din Romania. Biserica este atat de fotografiata incat multi romani o recunosc, chiar daca nu o asociaza neaparat cu Biertan. Este o emblema a Transilvaniei medievale si apare in multe filme de prezentare turistica. Construita la sfarsitul secolului XV, biserica a fost inclusa in patrimoniul UNESCO in anul 1993. Din pacate eu nu am putut sa o vizitez, fiind inchisa la ora la care am ajuns, insa la anul sper sa am ocazia sa revin si sa ii acord toata atentia pe care o merita.

Saschizul, asezat la cateva  minute de mers cu masina dinspre Sighisoara, a fost una dintre asezarile sasesti cele mai dezvoltate. O atesta si turnul bisericii care este o copie a celui de la Sighisoara. Pe dealul de vest al satului se ridica vechea cetate taraneasca, construita aici ca loc de refugiu si aparare de comunitatile sasesti din Saschiz si din satele invecinate. Multi ani a fost acoperita de vegetatie si ignorata, mare parte din zidurile ei fiind distruse in ultimii 50 de ani. Sper ca anii care vin sa fie mai blanzi pentru ceea ce a mai ramas din aceasta mica fortareata.

Bunesti. In drumul catre mult mai faimosul Viscri, trecem prin Bunesti, sat sasesc cu biserica de secol XIV, fortificata in secolul XVI. La marginea satului, inspre Viscri s-a format un nou cartier de romi, numarul lor fiind, la fel ca in majoritatea satelor din zona, destul de ridicat. Chiar daca din documentele oficiale reiese ca populatia majoritara este de origine romana, asta se intampla din cauza ca multi dintre cei apartinand etniei rome se declara ca fiind romani.

Viscri. Devenit faimos dupa ce printul Charles a cumparat una dintre casele abandonate de sasi, Viscri este satul in care se simte cel mai bine implicarea fundatiei Mihai Eminescu. Aici, numarul caselor reabilitate il depaseste pe cel al caselor ramase in paragina. Viscri mi-a placut foarte mult, alaturi de Alma Vii fiind satul in care m-am simtit cel mai bine din toata calatoria. Este inconjurat de dealuri cu paduri si pasuini si este destul de bine izolat incat sa te simti rupt de lume cand ajungi aici. Atmosfera din sat este inviorata de romii care formeaza populatia majoritara, dar care la fel ca si in Alma Vii sunt bine integrati in comunitate si nu sunt un element destabilizator. Fundatia MET a incercat sa implice toti satenii in activitati care sa le permita sa se sustina financiar si sa se simta utili comunitatii. Destul de des intalnesti la poarta femei care croseteaza sosete din lana sau diferite obiecte de artizanat, iar barbatii sunt ajutati sa redescopere meserii uitate: fierar, caramidar, tiglar, varar. 

Punctul central al satului, ca de altfel in toate satele sasesti este biserica. Cea din Viscri este una destul de mica, dar cu farmecul cel mai aparte dintre toate pe care le-am vazut. Din turnul bisericii se pot vedea foarte bine intreg satul si frumoasele coline din jur. Viscri este legat de satele din jur de o pista de biciclete construita de la zero, care nu urmareste vechile drumuri forestiere. Fiind mai ingusta decat un drum de car, permite folosirea ei doar de catre biciclisti. In toata zona podisului exista peste 200 de km de piste de biciclete, construite in perioada 2013-2015 cu ajutorul asociatiei Mioritics si WWF-Romania.

Pentru ca Alma Vii si toate celelalte sate sasesti din podis sa isi pastreze farmecul si sa ramana autentice prin stilul arhitectonic si atmosfera patriarhala, ar trebui ca statul roman sa se implice alaturi de fundatiile si ONG-urile care deja au o mare experienta in aceasta zona. Cel mai important, din punctul meu de vedere, ar fi gasirea unei solutii pentru gestionarea situatiei la care s-a ajuns prin neglijenta aceluiasi stat roman ignorant al culturii, al istoriei si al patrimoniului national. Ocuparea majoritatii caselor sasesti abandonate in anii de dupa Revolutie de catre familiile de romi si romani mi se pare o jignire profunda adusa unei comunitati etnice care a avut un rol atat de important in dezvoltarea economica si culturala a Transilvaniei.

 Acest abuz ar fi putut fi evitat daca s-ar fi dat o lege care sa permita ocuparea respectivelor case doar in conditiile in care noii proprietari si-ar fi asumat pastrarea intacta a stilului arhitectonic original, a culorilor originale ale fatadelor si folosirea materialelor de constructie naturale in cazul renovarilor. Era vorba de sate vechi de sute de ani, cu monumente istorice care ulterior au fost recunoscute si de UNESCO, multe dintre bisericile fortificate fiind incluse in lista monumentelor protejate. Pare tarziu pentru a corecta acest dezastru, insa actiunile intreprinse deja la Viscri, la  Malancrav, la Alma Vii au avut succes si sunt un model care ar putea fi implementat si in alte sate. Trebuie doar ca statul sa constientizeze greseala pe care a facut-o si sa fie dispus sa o repare.

 Alma Vii

Saschiz

Viscri

Medias